Ursofilul și posibilele sale probleme biochimice

Am scris un articol cu analiza psihologică a ursofilului, din postura de amator. Am încercat să intru în mintea unui om care iubește mai mult urșii decât oamenii. Dar așa cum am povestit în multiple ocazii, problemele psihologice sunt de cele mai multe ori o problemă de metabolism. Dacă oamenii ar înțelege cum funcționează organismul și ar avea un stil de viață ProMetabolism, psihologii ar avea mult mai puțină treabă, spre deloc.

Așa că m-am apucat să caut printre miile de studii pe care le am în baza de date și prin articolele și cărțile lui Ray Peat, pentru a înțelege ce anume se întâmplă biochimic cu aceste persoane. Este ușor să le blamăm, dar până la urmă comportamentul lor este, în mare parte, rezultatul miliardelor de reacții chimice pe care le fac celulele organismului în interacțiunea lor cu mediul și cu mâncarea.

Pasivitatea: „lăsați natura în pace”

Trăsătura cea mai vizibilă a ursofilului este pasivitatea ridicată la rang de principiu. „Nu interveniți, lăsați natura în pace”. Nu trebuie făcut nimic, niciodată, oricare ar fi prețul plătit de oamenii din jur.

În biochimie, această stare se numește neputință învățată. Ray Peat o descria pornind de la experimentele clasice cu animale puse să înoate. „Animale care în mod normal ar înota ore întregi se opresc din înotat după câteva minute și acceptă să se înece. Pur și simplu nu mai au suficientă energie mentală pentru a depăși provocările”. Cheia chimică a acestei stări: „În neputința învățată, nivelul de serotonină este ridicat, iar un exces de serotonină ajută la crearea stării de neputință învățată”.¹

Am mai arătat în multe cărți și articole că serotonina nu este „hormonul fericirii” așa cum este vehiculat în mainstream. Este semnalul de înfrângere și de imobilizare. Creierul stresat și lipsit de energie o produce în exces, iar studiile pe creiere de oameni care s-au sinucis arată exact acest tipar: enzima care fabrică serotonina în creier, triptofan-hidroxilaza 2, este crescută². Cu cât mai multă serotonină, cu atât mai puțină pornire de a acționa.

Toate miturile noastre originare presupun eroi care intră în pădure pentru a se întoarce cu lemne. Ce fac cu lemnele? Construiesc civilizația. E pădurea un loc edenic? Nu, este un tărâm înfricoșător, cu dihănii mari pe care eroul trebuie să le taie pentru a-și atinge scopul. Dacă eroul ar fi suferit de „neputință învățată” ar fi rămas acasă la el în fotoliu, chiar blamându-i pe cei care se aventurează în pădure și bucurându-se atunci când pădurea le dă o lecție de neuitat.

Cercul de compasiune întors pe dos

A doua trăsătură este și mai tulburătoare. Ursofilul plânge după ursul „extras” și îi urăște pe cei care au făcut asta. Dacă un cioban sau un sătean din zone cu urși este atacat și rănit grav, ursofilul întreabă ce au căutat acolo, „în casa ursului”?

Aici intră în ecuație estrogenul și cortizolul în combinație cu serotonina. În accepțiunea ProMetabolism, estrogenul nu este „hormonul feminin”, ci un hormon de stres și șoc. Ray Peat descria cum, sub presiune, „organismele adoptă strategia de a-și reduce cerințele”, intrând în inhibiția defensivă, „starea de a nu fi pe deplin viu”, și adăuga că „estrogenul este un factor în stările suprimate funcțional, precum hibernarea, subordonarea socială, neputința învățată și depresia.”³

Un organism care funcționează în acest regim nu are resurse pentru a-i ajuta pe alții. Cortizolul este un hormon de stres care mobilizează organismul, însă atunci când este elevat cronic, acesta imobilizează organismul. Stresul cronic nu pune omul în mișcare să sară în ajutor, ci îl îngheață. Iar când energia este puțină, cercul de compasiune se strânge. Paradoxul este că se strânge în jurul a ceea ce nu cere nimic în schimb. Ursul, cel pe care și-l imaginează ursofilul, nu te contrazice, nu îți cere ajutor concret, nu te obosește. Omul, da.

Amorțeala selectivă față de durerea celuilalt

O echipă condusă de Flasbeck a injectat unor femei sănătoase o doză minusculă de endotoxină bacteriană, lipopolizaharid, doar 0,4 nanograme pe kilogram de greutate corporală⁴. Endotoxina este molecula pe care o eliberează bacteriile din intestin atunci când flora intestinală o ia razna. Doza a fost atât de mică încât femeile nici nu s-au simțit bolnave. În câteva ore, însă, empatia lor pentru durerea psihologică a celorlalți a scăzut semnificativ, în timp ce empatia pentru durerea fizică a rămas neatinsă.

Citiți încă o dată. O singură moleculă, venită din intestin, a stins empatia pentru suferința sufletească a altora, dar a lăsat intactă reacția la durerea fizică. Exact comportamentul ursofilului: plânge la imaginea unui câine în cușcă (durere fizică vizibilă), dar rămâne rece la durerea omului care se plânge că este în pericol din cauza urșilor care dau târcoale comunităților.

Aceeași inflamație face și un al doilea lucru. Studiile de imagistică ale lui Inagaki și colegii au arătat că un stimul inflamator crește activitatea amigdalei față de imaginile percepute ca amenințare socială⁵. Cu alte cuvinte, o singură stare inflamatorie produce ambele fețe ale tabloului: amorțeală față de suferința celuilalt și hiperreacție față de cei percepuți ca dușmani.

„Nu contează câți urși sunt”: creierul care a încetinit

A patra trăsătură este incapacitatea de a procesa realitate și cifre. Câți urși sunt, ce densitate, ce pagube, cine plătește, nimic nu contează. Pădurea devine un fel de Rai, iar discuția se mută în registrul magic.

Metabolismul lent are un efect direct asupra rapidității gândirii. Ray Peat: „Timpul de reacție lent este asociat cu memorie încetinită, percepție încetinită și alte procese mentale încetinite.”⁶ Un creier hipotiroidian, lipsit de energie, nu mai oxidează corect glucoza și alunecă spre fermentație, exact ca o celulă care lucrează în lipsă de oxigen. Rezultatul subiectiv este ceața mentală: percepție lentă, raționament lent, dificultatea de a ține mai multe cifre în minte deodată și de a trage o concluzie din ele.

Și piesele se leagă între ele la nivel de enzime. Monoaminooxidaza este enzima care descompune serotonina. Estrogenul inhibă această enzimă, așa că, atunci când estrogenul domină, serotonina nu mai este degradată și se adună⁷. O tiroidă slabă înclină terenul hormonal spre dominanța estrogenului, deci spre mai multă serotonină. Tiroidă slabă, estrogen mare, serotonină mare, gândire lentă. Toate aceste piese se susțin reciproc.

Paranoia: „toți cei care mă contrazic sunt plătiți”

Există un fenotip bine studiat al transportorului de serotonină. Atunci când acesta este alterat și serotonina rămâne mai mult timp în circulație, animalul devine mai anxios, explorează mai puțin și are o memorie a fricii întărită⁸. Ursofilul strigă „sunteți plătiți de vânători”. Memorie a fricii întărită înseamnă că amenințările se lipesc și nu mai pleacă. Mai puțin explorator înseamnă că mintea nu mai caută o explicație alternativă, ci se blochează pe prima care îi confirmă frica: „este plătit”. Adăugați endotoxina care amplifică reacția la amenințarea socială⁵, și aveți tabloul complet.

Mai este un detaliu de mecanism. Serotonina și dopamina se inhibă reciproc, sunt antagoniste la nivel de enzime⁹. Dopamina este chimia explorării, a curiozității și a actualizării convingerilor. Când serotonina domină, dopamina scade, iar un creier cu dopamină scăzută nu mai poate actualiza o convingere fixă. De aici rigiditatea: orice contraargument, oricât de solid, lovește un perete.

Motorul din farfurie

Mă veți întreba cum au ajuns ursofilii aici. Există un plan cultural pe care îl voi trata în articolul următor, dar ceea ce ține de biochimie are legătură cu mâncarea, medicamentele și mediul înconjurător.

Mâncarea e cea mai importantă pentru că prin ea introducem în organism o grămadă de substanțe care pot intra apoi nestingherite în circulație, mai ales dacă avem intestin permeabil.

Dieta standard este deja o problemă, fiind plină de uleiuri din semințe, cereale slabe nutrițional și mulți aditivi cu efecte grave asupra metabolismului. Trecerea la veganism amplifică foarte tare problemele pentru că pune un accent și mai mare pe alimentele deja menționate, aditivii cresc exponențial (vezi produse care simulează produsele animale) și alimentele bogate în proteine de calitate și micronutrienți devin rare sau inexistente. Asta duce la aceeași neurochimie discutată: serotonină mare, dominanță de estrogen, endotoxină intestinală, nivel scăzut de hormoni tiroidieni și dopamină.

Primul vinovat este proteina. Mecanismul e cunoscut: când aportul de proteină scade, scade și albumina din sânge, iar fracția liberă de triptofan crește. Triptofanul liber traversează mai ușor în creier, unde este transformat în serotonină, așa că deficitul de proteine ridică direct sinteza de serotonină¹⁰. Nu trebuie să fii neapărat „vegetarian” sau „vegan” pentru a avea o dietă slabă proteic, iar o astfel de dietă, dezechilibrată spre triptofan și săracă în glicină (cum sunt, de fapt, multe variante mainstream), împinge organismul exact spre dominanța de serotonină.

Al doilea vinovat sunt uleiurile din semințe. Echipa lui Liu a arătat că acidul linoleic, acidul gras dominant în uleiurile vegetale, se leagă direct de receptorii de estrogen alfa și beta și se comportă ca un agonist estrogenic¹¹. Cu un consum modern de 15-25 de grame pe zi, acidul linoleic ajunge să fie unul dintre cei mai consumați liganzi de receptor estrogenic din istorie. În plus, grăsimile polinesaturate amplifică reacțiile de stres, în vreme ce grăsimile saturate le încheie. Adăugați aici lipsa de vitamina A reală (retinol), care în mod normal se opune estrogenului, și tabloul hormonal se înclină și mai tare în direcția greșită.

Nu e o coincidență. Un studiu pe baza UK Biobank a găsit la vegetarienii care consumau regulat înlocuitori de carne pe bază de plante un risc de depresie cu 42% mai mare față de vegetarienii care îi evitau¹². Asocierea, nu o relație cauzală dovedită, dar direcția se potrivește perfect cu mecanismul de mai sus.

Medicamente și mediu

Nu doar mâncarea influențează, dar și medicamentele pe care le luăm. Cele mai evidente sunt antidepresivele din clasa SSRI și SNRI, care cresc direct serotonina, exact opusul a ceea ce îi trebuie unui organism deja blocat în neputință. Apoi vin hormonii: pilula contraceptivă și terapia de substituție hormonală de la menopauză toarnă estrogen sintetic peste un teren deja dominat de estrogen. Tot aici intră unele analgezice opioide cu efect serotoninergic (precum tramadolul) și o mulțime de medicamente care încarcă ficatul și îi reduc capacitatea de a elimina estrogenul din sânge.

Atenție! Dacă sunteți sub astfel de tratamente, nu le opriți fără acordul medicului. Dar trebuie să realizați că acestea au astfel de efecte adverse. Renunțarea la ele se face în timp, printr-un plan elaborat.

De asemenea, mediul în care locuim conține o serie de substanțe biochimice care pot pătrunde prin piele având un efect asupra metabolismului. Mai ales substanțele cosmetice pe care le folosim pot conține fitoestrogeni ce acționează ca estrogeni în corp.

Lista e mai lungă decât pare. Cremele și produsele cosmetice conțin frecvent parabeni și ftalați, care imită estrogenul în corp. Parfumurile și odorizantele de casă ascund alți ftalați sub eticheta generică „parfum”. Plasticele din care bem și în care încălzim mâncarea eliberează bisfenol A, un xenoestrogen recunoscut. Produsele de curățenie, mobila tratată cu ignifuge și obiectele vechi din casă completează tabloul. Ce anume să eviți și cu ce să înlocuiești am tratat pe larg în cartea Iarna nu-i ca vara¹³, în capitolele despre îngrijirea pielii și despre poluarea din interiorul casei.

Sunt mecanisme pe care le-am experimentat

Tot ceea ce am scris am experimentat pe propria piele în 7 ani de veganism, timp în care am cunoscut o grămadă de vegani. Profilul e similar, chiar dacă în grade diferite. Privindu-mă pe mine în acea perioadă și având la dispoziție postările mele de pe rețelele sociale, nu-mi vine să cred în ce stare dezastruoasă eram. Analizând multe profiluri de ursofili, văd același tipar, doar că amplificat. Multe poze cu pisici sau câini în cuști, animale chinuite, și o preocupare excesivă pentru soarta lor.

Nu spun că nu e nobil să-ți pese de animale, să adopți câteva, să ai grijă de ele, să mai dai câte un share când vezi un animal trist în cușcă, însă ca om, capabil de rațiune, ar trebui să vezi sursa problemei. Mulți oameni nu-și sterilizează animalele, iar acestea se înmulțesc peste măsură, după care sunt abandonate undeva în oraș sau la țară. Aici trebuie lucrat, nu la salvarea câtorva mii de animale rezultate din nesăbuința unora.

Iar când dragostea lor se prelungește de la pisici și câini către urși, asta deja sfidează logica și bunul simț. Ursul o fi un animal care arată drăgălaș, așa cum îl știai din Cartea Junglei (Baloo: Bear necessities…), dar în realitate un urs poate distruge proprietăți, mânca animale domestice și chiar omorî oameni. Dacă nu înțelegi acest lucru, asta te pune automat într-o categorie a ciudaților.

Refacere

Mie mi-a luat cam un an de ProMetabolism să-mi revin după daunele veganismului. Asta se întâmpla acum 7 ani.

Calea către refacere a ursofilului presupune un stil de viață ProMetabolism¹⁴, o readaptare a dietei pentru a elimina alimentele problematice și a introduce proteine de calitate. Analiza medicamentelor și eventual înlocuirea acestora cu variante mai puțin nocive, și în cele din urmă renunțarea la ele datorită unui stil de viață sănătos. Analiza mediului (cosmetice, substanțe de curățenie, obiecte vechi, etc.) pentru a elimina surse de substanțe ce pot deveni active în organism.

Este mult de muncă și din păcate rezultatele nu vor fi imediate ci vor apărea în timp. Ursofilul ar trebui să aibă încredere în proces. Din păcate, eu, cel care promovează stilul de viață ProMetabolism, sunt văzut ca un dușman, deci cel mult voi fi înjurat, nu ascultat. Însă pot spera că în viitor, măcar unii dintre ei vor avea un moment care în povestea eroului este numit: „în burta balenei”. Este un moment în care ești atât de jos încât trebuie să iei măsuri drastice, altfel vei muri.

Referințe