Serotonina, „hormonul fericirii” și al... îngrășării

Serotonina e vândută drept „hormonul fericirii”. Pe această idee stau cele mai prescrise antidepresive. Mai multă serotonină ar însemna mai multă bună dispoziție. Numai că peste 90% din serotonina pe care o avem nu este în creier și nu are nicio legătură cu starea de spirit. Stă în restul corpului, mai ales în intestin, iar acolo face un singur lucru: oprește arderea grăsimii și pornește depozitarea ei.

Antidepresivele de tip SSRI cresc semnalizarea serotoninei. Unul dintre cele mai discutate efecte ale lor pe termen lung este creșterea în greutate. Un studiu de cohortă britanic din BMJ, cu pacienți urmăriți timp de 10 ani, a găsit utilizarea antidepresivelor ca fiind asociată cu un risc mai mare de a pune kilograme¹. E o asociere, nu o dovadă de mecanism, iar aceste medicamente acționează mai ales pe serotonina din creier, nu pe cea din corp. De fapt, pe termen scurt, unele chiar scad greutatea. Dar arată că molecula pe care suntem îndemnați să o creștem pentru înlăturarea stărilor depresive este, în restul organismului, un semnal de îngrășare.

Putem observa direct pe oameni. Persoanele obeze au în sânge de aproximativ două ori mai multă serotonină decât cele slabe, plus o producție intestinală crescută². Nivelul mare nu vine după îngrășare, ca o consecință. Serotonina este una dintre cauze.

Avem două tipuri de serotonină, care nu se amestecă. Cea din creier reglează dispoziția, somnul, sațietatea. Cea din restul corpului, produsă de celule din peretele intestinal cu ajutorul enzimei TPH1, rămâne în sânge și în țesuturi. Bariera care apără creierul nu o lasă să treacă dincolo. Serotonina din zona burții și serotonina „din cap” lucrează separat.

De ce este relevant pentru cei care doresc să slăbească? Spre deosebire de grăsimea albă, care se depune, grăsimea brună arde caloriile direct și le transformă în căldură. Cu cât arde mai mult, cu atât ne îngrășăm mai greu. Crane și colegii au crescut șoareci fără serotonină periferică: animalele erau protejate de îngrășare chiar pe o dietă bogată în grăsimi, asta pentru că grăsimea brună ardea mai intens, indiferent de cât mâncau³.

Aceeași serotonină periferică acționează și pe celulele de grăsime albă, prin receptorul HTR2A, și pornește fabricarea de grăsime nouă (Oh 2015, Shong 2020)⁴⁵. Pe grăsimea viscerală, prin alt receptor, HTR2B, împinge spre rezistență la insulină (Choi 2021)⁶. Trei direcții, toate spre mai multă grăsime: oprește arderea, pornește depozitarea, afectează utilizarea zaharurilor.

A doua jumătate a poveștii vine din creier, dar tot fără legătură cu dispoziția. Sa și colegii au descris în 2023, în Nature Metabolism, un lanț pornit de la mâncare⁷. O dietă bogată în grăsimi irită celulele de sprijin din hipotalamus (astrocitele). Acestea produc în exces enzima MAO-B, care fabrică un neurotransmițător inhibitor, GABA, iar acesta apasă pe neuronii care comandă arderea în grăsimea brună și îi inhibă. Astfel, arderea scade, grăsimea se depune.

Lanțul poate fi controlat. Cercetătorii au blocat enzima MAO-B cu o substanță numită KDS2010, ceea ce a repornit arderea la șoareci. Animalele au slăbit fără să mănânce mai puțin⁷. Substanța a trecut de prima fază de testare pe oameni (88 de adulți sănătoși) și a intrat în faza a doua, pentru obezitate⁸.

Ceea ce știm acum este că lanțul lui Sa este pornit de o dietă bogată în grăsimi care irită astrocitele. Este încă un motiv pentru a fi atenți cu cantitatea de grăsimi din alimentație și pentru a le scădea ponderea. Nu mă refer doar la grăsimile vegetale polinesaturate, care ar trebui oricum eliminate, ci și la cele saturate, care ar trebui consumate cu măsură. Stilul de viață ProMetabolism⁹ este relativ bogat în carbohidrați și slab în grăsimi. Scăderea procentului de grăsimi și evitarea înfometării (mâncatul după apetit, fără restricții) duc de cele mai multe ori la o sensibilitate mai mare la insulină. Carbohidrații ajung unde trebuie, respectiv la celule, iar metabolismul crește.

Referințe