Estrogenul și progesteronul apasă aceleași comutatoare în direcții opuse

Estrogenul și progesteronul sunt doi hormoni văzuți în mainstream ca fiind complementari și „de echilibrat”. Sunt recomandați la pachet în substituția hormonală. Este cam la fel ca în nutriția de masă în care avem deseori îndemnul „mănâncă echilibrat, din toate câte puțin”. Mulțumesc, nu m-aș fi gândit…

Astfel, apare ca surprinzătoare poziția ProMetabolism anti-estrogen și pro-progesteron, mai ales pentru femeile care au fost educate despre importanța „hormonului feminin” și despre cum acesta scade cu vârsta.

În viziunea lui Ray Peat, estrogenul excită, umflă și împinge spre creștere, progesteronul liniștește, structurează și oprește. Dar treaba noastră aici la ProMetabolism NU este să luăm de bun ceea ce spune „guru” Peat, ci să-i verificăm bucată cu bucată fiecare afirmație cu lucrări din reviste serioase, în acest context, de oncologie și endocrinologie. Așa cum veți putea observa, Peat are dreptate, doar că de multe ori medicina nu leagă conceptele între ele.

Estrogenul împinge celula spre încă o diviziune. Progesteronul o împinge spre maturare și oprire. Sunt aceleași comutatoare moleculare, apăsate în sensuri opuse, iar de poziția lor depinde dacă un țesut se tot înmulțește sau se așază.

În manuale, cei doi apar sub aceeași etichetă de „hormoni sexuali”, cu efecte asupra tumorilor descrise drept complicate și dependente de context. Luate pe rând, comutatoarele spun altceva, și o spun în reviste de prim rang.

Diviziunea în masă, o problemă la vârsta adultă

Un copil crește. Corpul său construiește țesuturi care încă nu există, iar diviziunea celulară în ritm susținut este exact ce trebuie să se întâmple.

La un adult, construcția s-a încheiat. Sânul, uterul, ficatul, intestinul sunt deja formate. Rămâne întreținerea, respectiv înlocuirea celulelor uzate sau repararea unei răni. Diviziunea rămâne necesară, însă în doze mici și cu oprire la finalul procesului temporar.

„Mai multă diviziune” nu este un avantaj la maturitate, ba chiar este o problemă:

Diviziunea nu intră în atribuțiile implicite ale unei celule. Munca specializată și diviziunea sunt două regimuri diferite. O celulă de ficat care detoxifică, una de sân care produce lapte, un neuron care transmite semnale: toate funcționează într-un anumit fel pentru care s-au specializat și sunt oprite din diviziune. Pentru a se împărți în două, celula lasă deoparte o parte din echipamentul specializat și se întoarce spre o stare mai simplă, mai puțin definită. Un țesut în care multe celule fac asta simultan crește în volum și scade în funcție.

Fiecare diviziune este o copiere. Copierea unui genom de trei miliarde de litere are o rată de eroare mică, dar nu nulă. Tomasetti și Vogelstein au comparat, între țesuturi diferite, numărul total de diviziuni pe care le fac celulele stem de-a lungul vieții cu riscul de cancer al acelui țesut. Legătura dintre cele două explică aproximativ două treimi din diferența de risc dintre organe (Tomasetti 2015)¹. Mai multă diviziune înseamnă totodată un risc de cancer mai mare.

Corpul adult ține motorul de imortalitate oprit. Telomeraza, enzima care reconstruiește capetele cromozomilor, este stinsă în majoritatea celulelor sănătoase ale unui adult. O celulă normală are un număr limitat de diviziuni și apoi se oprește. Limita nu este un defect de proiectare, este o frână. Aproape toate tumorile maligne repornesc telomeraza și scapă de sub ea.

Așadar, la un adult, hormonul care împinge spre încă o diviziune lucrează împotriva regimului normal al țesutului, iar cel care împinge spre maturare lucrează cu el.

Ray Peat a studiat acest joc hormonal de peste 40 de ani

Într-un text din 1992, Peat numește progesteronul „cea mai puternică substanță păstrătoare de ordine (anti-haotropică) la nivel celular” și spune că de aici decurge întreaga lui gamă de acțiuni protectoare, de la anti-toxic la anti-stres (Peat 1992)².

Cuvântul „haotropic” vine din chimie și este format din haos plus terminația -trop, din grecescul tropos (întoarcere, orientare către). Un haotrop este, la propriu, un producător de dezordine: ureea și guanidina, de pildă, rup rețeaua de legături prin care apa ține o proteină strânsă în forma ei, iar proteina se desface. Clasa opusă, „anti-haotropică”, strânge structura la loc. Peat pune progesteronul acolo, iar din această trăsătură scoate tot restul.

Într-un buletin informativ din 2016 dedicat metabolismului cancerului, verdictul încape într-o propoziție: „Progesteronul influențează toate caracteristicile metabolismului canceros în direcția bună” (Peat 2016a)³.

Logica sa pornește de la energie, nu de la receptori. O celulă care arde glucoza complet, cu oxigen, produce multă energie și dioxid de carbon, își menține forma și își face treaba. O celulă care arde incomplet și lasă în urmă acid lactic produce puțină energie și alunecă în regimul de creștere și diviziune. În descrierea lui Peat, progesteronul mută celula dinspre al doilea regim spre primul: scade lactatul, scade oxidul nitric, scade nivelul acizilor grași liberi eliberați în sânge, scade excitația nervoasă (Peat 2016b)⁴.

Estrogenul face drumul invers. Este hormonul fazei în care un țesut se construiește, iar semnalele lui sunt semnalele construcției: mai multă apă în țesut, mai multă excitație, mai multă diviziune. Peat leagă asta de o observație mai veche, că stresul, hipotiroidismul și grăsimea corporală ridică estrogenul, iar starea rezultată seamănă cu un șantier care nu se mai închide. Nimănui nu-i place să trăiască într-un șantier continuu, nici măcar organismului.

În continuare luăm la mână alte surse pentru a-i verifica spusele lui Peat.

Comutatorul care lasă celula să se dividă

Proteina Rb funcționează ca un zăvor. Cât timp poartă puține grupări fosfat, ciclul celular stă blocat. Când primește mai multe, zăvorul cade și celula intră în diviziune. Este unul dintre punctele centrale unde se decide dacă o celulă se mai divide o dată.

Chen și colegii au urmărit, în uterul de șoarece, lanțul prin care estradiolul ajunge la zăvor. Sunt cinci verigi (PI3K, AKT, GSK-3β, ciclina D1 și, la capăt, Rb), iar estrogenul le împinge pe toate în sensul deschiderii. Progesteronul blochează lanțul. Cauzalitatea a fost verificată în ambele sensuri, cu două substanțe care intervin în puncte diferite: una anulează blocajul pus de progesteron, cealaltă anulează efectul estradiolului (Chen 2005)⁵.

Groshong și colegii au găsit aceeași proteină cu puțini fosfați și în cantitate mult scăzută în timpul opririi induse de progesteron, într-o linie de cancer mamar (Groshong 1997)⁶. Rezultatele vin din uter de șoarece și din linii celulare, nu din țesut mamar uman sănătos.

Comutatorul telomerazei

Telomeraza reconstruiește capetele cromozomilor. Este piesa care anulează frâna descrisă mai sus: activă în majoritatea tumorilor maligne, stinsă în majoritatea celulelor sănătoase ale corpului. Factorul care o pornește și cel care o oprește sunt, prin urmare, o problemă de oncologie, independentă de orice discuție despre telomeri și îmbătrânire.

Kyo și colegii au arătat că estradiolul pornește telomeraza în celule de cancer mamar cu receptori de estrogen. Mecanismul este dublu: gena care produce piesa principală a enzimei (hTERT) are în față un loc de andocare pentru receptorul de estrogen, iar estrogenul activează în plus o a doua proteină, c-Myc, care se prinde de aceeași regiune (Kyo 1999)⁷.

Partea de progesteron are un curs în timp care trebuie păstrat întreg. Wang și colegii au expus la progesteron linii de cancer mamar și endometrial care poartă receptor de progesteron. În primele 3 ore progesteronul a crescut producția de hTERT, cu vârf la 12 ore, apoi în scădere. Peste 48 de ore a anulat efectul estrogenului și a oprit producția stimulată de acesta, cu p21 în rol esențial (Wang 2000)⁸.

Progesteronul taie telomeraza doar în expunere susținută. Pe termen scurt o pornește. Cele două lucrări vin din același laborator, iar a doua se sprijină pe prima; o replicare independentă nu a fost localizată, iar măsurătoarea este cantitatea de ARN mesager din linii celulare, la câțiva pași de o tumoră reală.

Frâna de maturare și frâna de creștere

Id-1 ține celulele într-o stare nematurizată, care se divide, iar nivelul lui urmărește agresivitatea în mai multe tipuri de cancer. Lin și colegii i-au măsurat controlul hormonal în celule de cancer mamar: estrogenul a stimulat înmulțirea și a crescut Id-1, progesteronul a oprit înmulțirea și a scăzut Id-1. Verificarea merge în ambele sensuri. Cu Id-1 coborât artificial, estrogenul nu mai reușea să împingă la fel de tare; cu Id-1 ținut sus cu forța, celulele au devenit surde la oprirea pusă de progesteron (Lin 2000)⁹.

p21 merge invers. Progesteronul îl pornește printr-un ocol: se sprijină pe doi intermediari care activează gena, la un promotor lipsit de loc de andocare pentru receptorul de progesteron (Owen 1998)¹⁰. Același promotor este pornit și de proteina produsă de gena BRCA1, care în plus reduce activitatea receptorului de estrogen α (Chen 1999)¹¹. Progesteronul și proteina BRCA1 fac aceeași treabă, în același loc.

p21 leagă cele două linii de dovezi: același blocant oprește ciclul celular la comutatorul Rb și taie telomeraza după 48 de ore.

Acuzația de mutație

Teoria dominantă spune că boala pornește din mutații care fac celula tumorală diferită genetic de gazdă. Acceptată pentru un moment ca atare, teoria arată către estrogen.

Estrogenul strică ADN-ul printr-un mecanism descris. O parte din el se descompune pe o cale secundară, iar produșii acelei căi se oxidează la molecule reactive care se lipesc de ADN și smulg o literă din lanț. Golul rămas se repară prost, iar reparația greșită este mutația. Cavalieri și colegii au măsurat cele două feluri de legături cu ADN-ul: cele care smulg litera sunt de sute până la mii de ori mai numeroase decât cele stabile (Cavalieri 1997)¹².

Liehr a strâns dovezile într-o sinteză din Endocrine Reviews: cromozomi în număr greșit, bucăți de cromozom rupte sau multiplicate, zone instabile ale genomului și mutații punctuale (Liehr 2000)¹³. Sinteza lui Yager și Davidson din New England Journal of Medicine tratează cancerogeneza estrogenică mamară ca având două brațe, unul care împinge la diviziune prin receptor și unul care strică ADN-ul prin produșii de descompunere (Yager 2006)¹⁴.

Progesteronul nu poate intra pe acea cale. Îi lipsește chiar bucata de moleculă pe care se face oxidarea: acolo unde estrogenul poartă un inel de tip fenol, progesteronul poartă o grupare cetonă, iar fără fenol nu se formează nici catecolul, nici chinona care atacă ADN-ul. Nu are metabolit genotoxic descris, nu formează legături caracterizate cu ADN și nu este clasificat drept mutagen. Este un argument structural, mai solid decât unul construit pe absența dovezilor.

Dacă boala vine din mutații, hormonul care produce mutații în ADN este candidatul, iar cel care nu le produce NU este. Iar dacă boala nu vine în primul rând din mutații, atunci acuzația bazată pe mutații nu avea obiect de la bun început. Datele care pun premisa sub semnul întrebării vin de la vârstele mici: între 1999 și 2020, incidența cancerului colorectal a crescut cu 500% la copiii de 10-14 ani (de la 0,1 la 0,6 cazuri la 100.000) și cu 333% la adolescenții de 15-19 ani, exact cohortele care au acumulat cele mai puține mutații (Mohamed 2024)¹⁵.

Progesteronul, hormonul structurii

Numele spune ce face: pro-gestație, hormonul care duce o sarcină la capăt. Sarcina nu cere creștere la nesfârșit, cere ca un țesut să fie construit, apoi ținut pe loc, liniștit și funcțional, timp de nouă luni.

Ciclul lunar arată împărțirea muncii în forma cea mai limpede. În prima jumătate, sub estrogen, mucoasa uterină se îngroașă: celulele se divid, stratul crește. După ovulație, corpul galben începe să producă progesteron, iar îngroșarea se oprește. Din acel moment țesutul nu mai crește, se organizează: glandele se maturizează și încep să secrete, vasele se așază, stratul devine ceea ce trebuie să fie pentru a primi un embrion.

Estrogenul ridică materialul, progesteronul îl finisează și îl fixează. Un uter lăsat sub estrogen fără contrapartidă continuă să se îngroașe, iar starea are un nume în medicină, hiperplazie endometrială, și este recunoscută drept precanceroasă.

Comutatoarele de mai sus sunt versiunea moleculară a aceleiași povești. Rb ținut închis oprește ciclul. p21 pornit ține frâna apăsată. Id-1 coborât lasă celula să se maturizeze. Telomeraza stinsă îi limitează numărul de diviziuni. Toate patru duc în același loc: o celulă care nu se mai împarte și își face treaba.

Aici se leagă cuvântul lui Peat de la începutul articolului. O substanță haotropică desface structura: rupe legăturile care țin apa organizată în jurul proteinelor, umflă celula, slăbește forma. Progesteronul lucrează exact invers, iar Peat a considerat asta ca fiind trăsătura sa de bază, cea din care decurg restul efectelor: scade excitația nervoasă, normalizează tonusul musculaturii netede, ține apa la locul ei, protejează creierul, susține respirația celulară (Peat 1992)².

Structura este poziția implicită a unui corp adult sănătos. Creșterea este excepția, cerută de copilărie, de o rană sau de o sarcină, și are nevoie de o limită. Progesteronul este semnalul care stabilește limita.

Precizări

Atenție! Toate rezultatele de mai sus sunt măsurate cu progesteron natural bioidentic. Progestinele sintetice, cele care apar de obicei în rețete, sunt alte molecule, cu alt comportament, subiect tratat separat în „Progesteronul” din rețetă nu e progesteron¹⁶.

Al doilea reper ține de sursa semnalului estrogenic. Ovarele și fiola nu sunt singurele: țesutul adipos transformă androgenii suprarenali în estrogen, mecanism descris în Grăsimea corporală este o fabrică de estrogen¹⁷. Aceasta nu este singura sursă de estrogen la care suntem expuși. Mediul actual și alimentația sunt pline de substanțe xenoestrogenice ce pot acționa ca estrogen în organism.

Totul pleacă de la dietă și stilul de viață. ProMetabolismul este prin design anti-estrogen și pro-progesteron. În aceeași logică intră și raportul dintre calciu și fosfați, în care calciul stă deasupra, iar laptele și brânza sunt preferate cerealelor. Fosfatul în exces încetinește producția de ATP în mitocondrie și întreține inflamația, iar la șoarece încărcarea alimentară cu fosfat accelerează îmbătrânirea (Ohnishi 2010)¹⁸. Este același teren energetic pe care lucrează și progesteronul.

Până la suplimentarea cu progesteron, recomandată în programe¹⁹, dar care este delicată, schimbarea stilului de viață va avea multe beneficii. Încercați cărțile ProMetabolism²⁰.

Referințe