Diabetul de tip 2 nu e o boală cronică pe viață, ci o stare metabolică reversibilă

Unii primesc diagnosticul diabet de tip 2 gândindu-se la cât de ghinioniști sunt că li s-a întâmplat tocmai lor și că de acum au parte de o boală cronică progresivă ce va trebui să fie gestionată cu pastile tot restul vieții. Eu o văd altfel. Mă gândesc că trebuie să-ți fi neglijat sănătatea aproape total pentru a ajunge în momentul în care organismul nu-ți mai poate gestiona nici măcar glicemia, așa încât acum ești nevoit să iei măsuri urgente pentru a-l ajuta. Și mă gândesc că trebuie să plătești o grămadă de bani dacă vrei medicamente de tehnologie înaltă pe bază de GLP-1, noile vedete farmaceutice care nu gestionează doar diabetul, dar și obezitatea, mai nou chiar și dependența de alcool și, în curs de studiu, alte adicții ¹.

Se poate vindeca diabetul? N-am voie să spun asta. Nu e legal. Însă printre altele, unul dintre scopurile principale ale ProMetabolismului este de a optimiza arderea zaharurilor, astfel încât acestea să ajungă acolo unde trebuie și să susțină metabolismul. Firește că dacă aplici toate adaptările ProMetabolism, vei avea nevoie în timp de mai puțină medicație antidiabetică, cel puțin teoretic.

Un diabetic inteligent ar trebui să mențină tratamentul prescris de medic, dar în același timp să învețe cum funcționează metabolismul, să facă schimbările necesare în stilul de viață, după care să observe cum necesarul medicamentos se diminuează.

Atunci când metabolismul încetinește, cel mai probabil celulele au încetat să mai ardă glucoza, pentru că sunt înecate în grăsime. Iar această stare se poate schimba.

Versiunea standard sună așa: ai mâncat prea mult zahăr, glicemia a crescut, pancreasul a obosit, acum iei metformin sau insulină ca să ții glicemia jos, și boala doar avansează. Dacă-ți permiți sau îți permite asigurarea, iei GLP-1, care îți reduce pofta de mâncare și încetinește digestia, astfel încât să mănânci mai puțin și să scadă glicemia. Întreaga poveste pune problema pe glucoză, și greșește organul vinovat.

Grăsimea blochează motorul, nu glucoza

În 1963, Philip Randle a descris un mecanism simplu, confirmat de zeci de ori de atunci: când în sânge sunt prea mulți acizi grași liberi, celula arde grăsime și blochează arderea glucozei ². Biochimia e destul de clară. Arderea grăsimii umple celula cu acetil-CoA și NADH, care opresc o enzimă numită piruvat-dehidrogenază (PDH), poarta prin care glucoza intră în ardere. Cu PDH oprită, glucoza nu mai poate fi arsă. Se acumulează.

Acesta este ciclul Randle, sau ciclul glucoză - acizi grași. Nu glucoza e problema, ci blocajul. Glucoza e combustibilul căruia i s-a închis ușa, pentru că „pe scaunul ei” stă grăsimea.

Glicemia mare nu este boala. Este consecința. Când celulele nu pot absorbi și arde glucoza, ea rămâne în sânge. Diabeticul nu are prea multă glucoză în celule, ci prea puțină: în interior, celulele sunt înfometate de combustibil, chiar dacă sângele e plin cu acesta. O parte din daunele vasculare ale diabetului vin din această foame intracelulară, nu din excesul din sânge ³.

De ce zeci de ani de uleiuri vegetale contează

Acizii grași care țin acest blocaj nu vin doar din intestine. Vin și din rezervele de grăsime ale corpului, construite în ani. Uleiurile vegetale bogate în grăsimi polinesaturate (floarea-soarelui, soia, rapiță) se depun în țesut și se eliberează lent, alimentând un flux constant de acizi grași în sânge.

Grăsimile polinesaturate adaugă o a doua lovitură peste blocajul Randle. Fiind instabile, se oxidează ușor și produc aldehide toxice care strică mitocondriile și chiar celulele beta din pancreas, cele care fabrică insulina. Studiile clinice cu ulei de pește au arătat efectul asupra glicemiei: la diabetici, suplimentarea cu omega-3 polinesaturate a înrăutățit controlul glicemiei, nu l-a îmbunătățit (Borkman 1989, Glauber 1988) ⁴⁵. Deci nu e nevoie de obezitate pentru ca lucrurile să se strice. Infuzia de grăsime la oameni slabi și sănătoși produce rezistență la insulină în câteva ore, fără niciun gram în plus pe cântar (Boden 1997) ⁶. Substratul gras, singur, e suficient.

Și mecanismul se autoîntreține. Odată ce arderea grăsimii domină, ea suprimă exact arderea glucozei care ar scoate celula din starea asta. Bucla se închide singură, iar din afară pare o boală care „doar progresează”.

O stare de echilibru, nu o piesă ruptă

Ciclul Randle este un echilibru competitiv, nu un întrerupător cu sens unic ⁷. Înclină în direcția combustibilului dominant. Dacă substratul dominant e grăsimea, glucoza stă pe tușă. Dacă substratul se schimbă, echilibrul se mișcă înapoi. Așa cum echilibrul ciclului Randle nu rămâne constant, nici diabetul de tip 2 nu trebuie să rămână pe viață.

Asta nu e o teorie obscură. La oameni, activarea enzimei care blochează PDH se inversează în mai puțin de 3 ore după ce dai din nou carbohidrați (Bigrigg 2009) ⁸. La animale, două săptămâni de hrană bogată în grăsime au instalat intoleranța la glucoză, iar patru săptămâni de hrană obișnuită au inversat-o (Tomar 2024) ⁹. Starea se mișcă în ambele sensuri, în funcție de ceea ce ardem.

Diabetul de tip 2 nu este o condamnare. Este doar o stare metabolică menținută de un anumit raport între combustibili. Atâta timp cât raportul rămâne acolo, starea rămâne. Când raportul se schimbă, starea se schimbă.

Zahărul nu a fost niciodată vinovatul

Ideea că zahărul produce diabet e o presupunere veche, fără sprijin experimental. Medicii tratau diabeticii cu zaharoză adăugată încă din 1864, cu rezultate documentate. Iar datele de consum din Statele Unite între 1970 și 2007 arată ponderea caloriilor din zahăr adăugat în scădere, în timp ce ponderea grăsimilor adăugate a crescut ¹⁰. Epidemia urmărește grăsimile și amidonul rafinat, nu carbohidrații simpli.

Această linie de gândire nu e invenția mea. Vine pe filiera lui Ray Peat, care a scris mult despre glucoză și diabet și a insistat pe ideea că procedura standard nu e neapărat și procedura corectă ¹¹. Eu sunt doar mesagerul care explică mecanismul pe înțelesul tuturor.

Și nu e doar o construcție teoretică. Prin anii ‘40, la Universitatea Duke, medicul Walter Kempner își trata pacienții cu o dietă din orez, fructe și zahăr ¹²: peste 90% carbohidrați și sub 5 grame de grăsime pe zi. Se aștepta ca atâția carbohidrați să agraveze diabetul. S-a întâmplat exact invers. La cei care au ținut dieta măcar trei luni, glicemia a scăzut, iar necesarul de insulină s-a redus odată cu ea. La o parte dintre cei cu retinopatie, fundul de ochi s-a ameliorat la cel puțin un ochi ¹³.

Ce se poate face

Sper că observați cum totul se leagă. Actualmente în mainstream, consumul de zahăr este drastic descurajat. Dacă scazi consumul de zahăr ¹⁴, trebuie să compensezi cumva caloriile, iar acestea vin cel mai des din grăsimi, mai precis din grăsimi polinesaturate, pentru că grăsimile saturate sunt și ele demonizate. Cerealele nu sunt consumate aproape niciodată fără ceva ulei vegetal în ele, deci consumul de amidon vine aproape tot timpul la pachet cu ulei vegetal. Ciclul Randle înclină spre grăsime.

Apoi mai sunt oameni care vor să mănânce și mai „sănătos”, așa că taie și mai mult carbohidrații simpli. Merg pe „salate ușoare”, cu ulei, restricționează caloric, încearcă posturi intermitente, sau diete drastice. Acestea înclină și mai mult balanța către arderea grăsimilor, până într-un punct în care glucoza începe să fie blocată. Nu uitați că ficatul oricum încearcă să mențină glicemia, chiar dacă nu consumăm zaharuri. Acele zaharuri produse cu greu de ficat din glicogen și din aminoacizi ajung să nici nu fie primite în celule din cauza cantității mari de acizi grași liberi. Ironia sorții.

Rezolvarea pentru un diabetic poate sta în tăierea grăsimilor, în menținerea unui flux constant și consistent de zaharuri, în ajutarea cu diverse suplimente și medicamente cel puțin la început, pentru a facilita arderea glucozei la nivel celular. Dacă nu au fost afectate organe, procesul se poate relua odată ce circulația a fost curățată de grăsime.

Atenție, acest articol este doar pentru informare. Nu renunțați la medicația prescrisă de doctor, dar în același timp monitorizați situația și observați momentul când aceasta ar putea fi diminuată și atunci discutați cu medicul dacă este oportun sau nu. Fiți responsabili și implicați-vă în sănătatea voastră, studiind despre cum funcționează organismul în loc să delegați totul și să credeți orbește în sistemul medical ¹⁵.

Referințe