Cancerul de prostată tratat cu estrogen: castrarea chimică nu a prelungit viața

Când aflau că au cancer de prostată, unii bărbați doreau mai degrabă să moară decât să fie castrați chimic. Alții acceptau cu reticență tratamentul cu estrogen. Probabil s-ar fi enervat foarte tare dacă ar fi aflat că acest tratament NU îmbunătățea (statistic) speranța de viață în cazul lor, pentru că estrogenul are efecte adverse în alte zone ale organismului.

Castrarea chimică se face și astăzi, cu alte medicamente. Întrebarea pe care a lăsat-o în urmă tratamentul cu estrogen este însă aceeași: cât adaugă la supraviețuirea generală, nu cât scade un marker.

În 1941, Charles Huggins și Clarence Hodges au raportat că fosfataza acidă serică scade în carcinomul prostatic metastatic după castrare și după injectarea de estrogen, iar după injectarea de androgen crește. Lucrarea a transformat manipularea hormonală în terapie oncologică, iar Huggins a primit pentru ea Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 1966¹. Dietilstilbestrolul (DES), un estrogen de sinteză, a devenit tratamentul standard pentru cancerul de prostată avansat și a rămas în uz larg decenii întregi.

Dar cum de s-au gândit Huggins și Hodges că bărbaților care aveau cancer de prostată avansat ar trebui să li se administreze estrogen în doze mari? Motivul care apare acum și în manuale nu era un mecanism, ci un nume: estrogenul se numea „hormonul feminin”, testosteronul se numea „hormonul masculin”, deci unul trebuia să-l anuleze pe celălalt. Pare că terminologia aleasă pentru cele două substanțe a influențat cercetarea.

Firește, tratamentul nu era o iluzie. Estrogenul în doze mari chiar suprimă eliberarea de gonadotropine din hipofiză, iar fără semnalul hipofizar testiculul NU mai produce testosteron. Dietilstilbestrolul realiza o castrare chimică printr-un mecanism real și ținea boala sub control.

Problema este alta. Din cauza terminologiei, ideea că hormonul feminin s-ar opune celui masculin este intuitivă, iar cercetătorul nu-și pune alte întrebări. Decenii la rând nimeni nu a întrebat dacă substanța administrată nu este cumva ea însăși cancerigenă pentru prostată.

Evaluarea s-a făcut abia după aproximativ treizeci de ani. Studiile randomizate ale Grupului Cooperativ de Cercetare Urologică al Administrației Veteranilor (VACURG) au arătat că dietilstilbestrolul, 5 mg pe zi, producea suficiente decese cardiovasculare în plus încât să anuleze beneficiul obținut asupra cancerului: supraviețuirea generală nu se îmbunătățea². Prin urmare, dozele au fost reduse ulterior.

Regula pe care medicina o încălcase fusese formulată explicit, cu mult înainte. Hans Selye (endocrinologul care a descris răspunsul la stres) susținea că hormonii steroizi trebuie numiți după origine sau după structura chimică, niciodată după un efect. Motivul este metodologic: fiecare hormon steroid are un număr enorm de efecte, deci un nume luat dintr-unul singur este o ipoteză deghizată în etichetă și înclină fiecare experiment următor spre confirmarea ei³.

Mai întâi, receptorii au fost propuși ca mecanismul prin care fiecare hormon produce efectul din numele lui, unu la unu. Apoi, orice substanță care se lega mai puternic de acel receptor fără să producă efectul a devenit „antihormon”, iar de atunci orice rezultat al administrării ei a fost pus pe seama blocării hormonului numit. În cele din urmă, industria a folosit aceeași logică, dar în sens invers: un compus clasificat drept „progestin” pe baza unei singure reacții într-un singur țesut animal a căpătat identitatea hormonului natural, cu diferența că era activ pe cale orală, brevetabil și vândut drept mai bun. Când compușii aceia de sinteză au produs boli de inimă, malformații și cancer, vina a căzut și pe hormonul natural³.

Un nume prost ales închide și direcții de cercetare, nu doar întrebări clinice. Elwood Jensen (cel care a descoperit receptorul estrogenic) considera că un experiment din anii 1950, care arăta că țesutul uterin nu poate oxida estradiolul, a îngropat teoria redox a acțiunii estrogenice⁴. Uterul și celelalte țesuturi vizate oxidează însă estradiolul, iar oxidarea și reducerea lui ciclică participă la efectele toxice. Astăzi, oxidarea estradiolului la catecoli și mai departe la chinone este un mecanism recunoscut de inițiere tumorală⁵⁶. Ramura declarată moartă în anii 1950 este oncologie curentă sub alt nume.

Pe prostată, aceeași biochimie a fost surprinsă direct. La șobolani, estrogenul lasă o urmă chimică lipită de ADN, iar aceasta apare doar într-o anumită parte a prostatei, cea vizată de boală⁷. Estrogenul a fost dat împreună cu testosteron, nu singur, iar dovada vine de la rozătoare. E suficient însă pentru a arăta că întrebarea pe care numele a împiedicat-o timp de decenii era o întrebare bună.

Între timp, domeniul și-a corectat singur stereotipul. Modulatorii selectivi ai receptorului estrogenic, izoformele de receptor, agonismul selectiv și semnalizarea steroidiană pornită de la membrană sunt, toate, corecții aduse din interior schemei „un hormon, un receptor”, începute în anii 1980. Numele au rămas.

Ce rămâne din această istorie pentru un bărbat de azi? Terapia hormonală modernă nu mai dă doze mari de estrogen, dar păstrează structura logică a celei vechi. Androgenul este considerat vinovat, așa că se iau măsuri pentru a-i scădea nivelul. Motorul real al bolii este tocmai estrogenul, nu testosteronul, iar acest subiect este dezvoltat separat, în articolul despre cauza cancerului de prostată⁸. Numele unui hormon nu descrie acțiunea lui. Descrie doar ipoteza inițială și ce au căutat cercetătorii mai întâi la el.

De reținut: un nume de clasă („antihormon”, „blocant”, „hormon feminin”) induce în eroare, oferind un răspuns prestabilit la întrebarea pe care studiul ar trebui să o pună. Un medic nu ar trebui să se întrebe ce markeri scade tratamentul în analize, ci cum anume acționează el în țesutul bolnav. La orice tratament oncologic, cifra care contează este supraviețuirea generală, nu beneficiul măsurat doar pe boala vizată și anumiți parametri așa-zis importanți. VACURG a descoperit că tratamentul cu estrogen nu îmbunătățea supraviețuirea generală, pentru că diferența s-a plătit în decese cardiovasculare.

Stilul de viață ProMetabolism este în general împotriva estrogenului, iar explicațiile apar în multe articole, de la estrogenul cancerigen și omniprezent⁹ la grăsimea corporală, o fabrică de estrogen¹⁰. Însă baza, respectiv dieta, este cea mai importantă pentru a menține estrogenul la un nivel sănătos și pentru a preveni boli prin readucerea metabolismului la nivelul din tinerețe. Până la tratamente medicale, alimentația de zi cu zi este un tratament, detaliat în cărțile ProMetabolism¹¹.

Referințe