Calciul din artere nu vine din lapte, ci din oasele tale

Atunci când ecografia arată calcifieri pe aortă, la rinichi sau la prostată, prima reacție este tăierea sau reducerea lactatelor din alimentație. Pare intuitiv și logic, doar că biochimia organismului ne arată că situația stă taman invers. Când calciul din alimentație scade, parathormonul crește și scoate calciul din oase, de unde ajunge în celule și în pereții arterelor. Calcifierea țesuturilor la vârsta a doua vine de cele mai multe ori din deficiențe de micronutrienți (magneziu, vitamina D, vitamina K2), dintr-un metabolism care a scăzut și dintr-un aport prea mic de calciu, nu dintr-unul prea mare.

Să o luăm cu începutul. Se estimează că vânător-culegătorii aveau un aport de calciu de 1,7 grame zilnic, adică de câteva ori mai mare decât al unui om pe dieta standard actuală. Detaliile apar în ultima mea carte (În Căutarea Dietei Umane¹), firește, tot cu referințele de rigoare. Totuși, această cantitate de calciu provenea din legume (în special organe subterane de stocare), eventual nuci sau semințe, iar absorbția este în general mai mică față de cea din lapte.

Popoarele pastorale aveau un aport enorm de calciu, din produse lactate, deci ușor de absorbit. Dacă ar fi fost atât de nociv, indo-europenii nu ar fi avut un avantaj strategic care i-a ajutat până la urmă să cucerească lumea. Așa cum am mai explicat, consumul de lapte este benefic chiar dacă lactaza² (enzima care digeră lactoza) nu funcționează la parametri maximi.

Calciul poate fi obținut și prin apa de băut. Sunt unele cercetări care arată că în zonele cu apă dură, mortalitatea din cauze cardiovasculare este redusă, dar asta s-ar putea să fie legată mai mult de magneziu.

Magneziul inhibă calcificarea și inflamația, intrând în competiție cu calciul la nivelul membranei celulare, inhibând depozitarea patologică de calciu. Apa dură vine de obicei cu un aport crescut de magneziu și calciu deopotrivă.

PTH (parathormonul) crește atunci când calciul și magneziul din alimentație sunt scăzute. PTH-ul extrage calciul din oase și crește calciul intracelular, promovând inflamația și suprimând metabolismul oxidativ.

Celulele lipsite de energie nu pot pompa calciul în exterior pentru că menținerea unui nivel scăzut de calciu în celulă necesită ATP. În cazul disfuncției mitocondriale ce poate veni din mai multe motive (stres, grăsimi polinesaturate), pompele cedează, calciul invadează celula declanșând mineralizarea și moartea celulară.

Pe de altă parte, calciul este un factor regulator în ciclul Krebs, activând enzimele pentru procesarea piruvatului în urma glicolizei. Fără calciu, ciclul Krebs ar funcționa mult mai lent, enzimele din proces depinzând de calciu. În mod normal, calciul și sodiul sunt prezente în spațiul extracelular, iar magneziul și potasiul în spațiul intracelular. În cazul în care celulele sunt stresate, excitate sau lipsite de energie, pierd magneziu și potasiu, absorbind în schimb calciu și sodiu.

Așadar, depunerile de calciu în artere și în țesuturi nu pot fi rezolvate prin reducerea calciului în alimentație. În primul rând ar trebui readus metabolismul la cotele din tinerețe (vezi programele ProMetabolism³) pentru o aplicare ghidată a principiilor⁴ acestui stil de viață. Probabil va fi nevoie de suplimentare cu vitamina D și K2 (MK-4 sau MK-7). Cea mai mare parte a populației este deficientă în aceste vitamine liposolubile. Aportul calciului cel mai probabil ar trebui crescut pentru că aproape toată lumea consumă mai puțin decât un vânător-culegător, ce să mai vorbim de popoare pastorale. Însă această creștere ar trebui să vină treptat, odată cu stimularea metabolismului.

Referințe